La cererea fanilor am revenit.
Să fiu sinceră, de vreo două luni încoace, cam de când am luat o porție sănătoasă și greu digerabilă din adevăratul București și lecții de la adevărații bucureșteni (a se citi de când mi s-au stricat căștile la ipod și am început să mă uit cu atenție în jur și ascult discuțiile savuroase din mijloacele de transport în comun), mi se pare că orice aș scrie sau orice aș spune - despre mine sau despre alții - ar fi complet redundant. Fix degeaba. Așa că am abandonat blogul și contul de twitter și am preferat să petrec timpul citind codul de legislație rutieră, codul de procedură penală sau să mă dedic unor activități aproape la fel de tâmpite ca aruncatul cartofilor de pe balcon în capul trecătorilor grăbiți.
***
Școala de șoferi pe care o pomeneam prin iunie a fost între timp terminată și părinții mei, a căror dorință de a mă vedea conducând este cu mult mai mare decât mi-aș fi imaginat vreodată, au decis că o zi frumoasă de toamnă este momentul potrivit pentru a merge la o scurtă plimbare pe Valea Doftanei, unde, spre marea noastră surprindere și oroare, a avut loc astăzi cel de-al cinșpelea congres al asociației române a iubitorilor de mici și muzică populară. Adică Festivalul Cașcavelei (un fel de brânză afumată), eveniment binecuvântat de înalta și distinsa prezență a președintelui Băsescu, care, însoțit de nevastă și vreo două duzini de spp-iști, nu putea să rateze oportunitatea unei binemeritate și îndelung-așteptate băi de mulțime.
Dacă stomacul meu - sensibil de altfel - a reușit cu greu să treacă peste mirosurile grele de pastramă, mici, bere, floricele cu caramel, vată pe băț, colaci ungurești și alte felurite bucate nelipsite de la nicio manifestare culturalo-câmpenească, la vederea mulțimii de bivoli cu treninguri Adibas și tălăngi de aur înghesuindu-se în jurul unui personaj mic și stafidit, care îi îndemna să trăiască bine, stomacul meu a decis că e prea mult și a spus stop joc.
Incidentul intersectării cu un clasic în viață, precum și întâmplările ce au survenit după urcarea prematură a acestuia în mașina cu girofar și, implicit, părăsirea unui public încă avid de poze, mâini strânse cu fermitate și pupici umezi pe ambii obraji, m-au făcut să-mi re-evaluez poziția cu privire la oamenii care decid să părăsească țară și să purceadă în căutarea Tărâmului-unde-câinii-umblă-cu-covrigi-în-coadă.
Vreau să plec, să scap de tractoriștii cu patru clase care se iau la bătaie pentru că nu se înțeleg care dintre ei a dat primul mâna cu Băsescu. Vreau să nu mai văd tricouri negre lucioase cu dragoni mari și aurii pe piept decât în niște visuri/vise proaste din care să mă pot trezi, sechele ale unor vremuri și ale unei lumi în care prostul gust era ridicat la rang de artă. Vreau să nu mai fiu hărțuită de cocalari care nu știu că gelul de păr se folosește cu moderație înspre deloc și că de vreo câțiva ani buni beneficiem de o uimitoare invenție, așa-numitele căști, care se conectează la telefonul cu sau fără Swarovski în dotare, pentru a nu împărtăși cu colegii de metrou/autobuz ultima manea a lui Salam Săsesc.
sâmbătă, septembrie 12
vineri, iulie 24
Random
Situațiile cele mai ciudate sunt atunci când oamenii pe care nu i-am mai vazut de ani, zile sau săptămâni mă întreabă ce-am mai făcut în ultimul timp. Și sunt multe și nu știu de unde să încep, așa că îmi bag picioarele și tac. La fel ca Nichita Stanescu. Numai că el se apropia de pietre.
Incepusem sa-mi fac probleme ca nu pot discuta despre un singur subiect fara sa fac zeci si sute de paranteze, fara sa-mi pierd ideea si sa ajung de cele mai multe ori sa vorbesc despre caramele, in conditiile in care totul pornise de la paduri. E un fel de memorie involuntara care navaleste in biroul ratiunii, o impinge de pe scaun si preia controlul. Cam ca la Proust asa.
Vai, ce de referinte literare. Ma intreb cati Ioni, Gheorghi (un Gheorghe - doi Gheorghi), Vasili (idem Gheorghe) care umbla liberi pe strazile Romaniei stiu ca Nichita Stanescu nu e numele din buletin al vreunei specii de balena exhibitionista.
ProTV-ul distruge obisnuinte. Scrisul cu diacritice adica. Și orice speranță că un articol cu fraze care conțin mai mult 10 cuvinte poate fi vreodată citit și înțeles de oamenii pentru care cratima este probabil vreo fosilă sau vreo nouă substanță folosită în șampon să-ți facă parul să lucească și Michael Jackson RIP te vom iubi forever.
Sunt o ființă cel puțin vulnerabilă, total ne-insensibilă, fix cum nu cred unii și cred că aș da din coadă dacă aș avea. Dar m-am tuns, așa că pot da imaginar. Din coadă.
Cică mai bine m-aș orienta înspre scris decât înspre piar (adicătelea relații publice). Eu mă gândeam să mă las de facultate și să mă fac astronaut. Când am văzut că trebuie să-mi iau sânge și să mă învârt într-o mașinărie cam ca un mixer fără să vomit am zis că un an nu mai e așa mult și că poate până termin facultatea mă re-îndrăgostesc. De meserie.
Ar trebui să bag niște poze, bold-uri și italice, ca să atragă poporul internaut și să nu se plictisească și să apese pe X. Și așa-mi pasă...
Incepusem sa-mi fac probleme ca nu pot discuta despre un singur subiect fara sa fac zeci si sute de paranteze, fara sa-mi pierd ideea si sa ajung de cele mai multe ori sa vorbesc despre caramele, in conditiile in care totul pornise de la paduri. E un fel de memorie involuntara care navaleste in biroul ratiunii, o impinge de pe scaun si preia controlul. Cam ca la Proust asa.
Vai, ce de referinte literare. Ma intreb cati Ioni, Gheorghi (un Gheorghe - doi Gheorghi), Vasili (idem Gheorghe) care umbla liberi pe strazile Romaniei stiu ca Nichita Stanescu nu e numele din buletin al vreunei specii de balena exhibitionista.
ProTV-ul distruge obisnuinte. Scrisul cu diacritice adica. Și orice speranță că un articol cu fraze care conțin mai mult 10 cuvinte poate fi vreodată citit și înțeles de oamenii pentru care cratima este probabil vreo fosilă sau vreo nouă substanță folosită în șampon să-ți facă parul să lucească și Michael Jackson RIP te vom iubi forever.
Sunt o ființă cel puțin vulnerabilă, total ne-insensibilă, fix cum nu cred unii și cred că aș da din coadă dacă aș avea. Dar m-am tuns, așa că pot da imaginar. Din coadă.
Cică mai bine m-aș orienta înspre scris decât înspre piar (adicătelea relații publice). Eu mă gândeam să mă las de facultate și să mă fac astronaut. Când am văzut că trebuie să-mi iau sânge și să mă învârt într-o mașinărie cam ca un mixer fără să vomit am zis că un an nu mai e așa mult și că poate până termin facultatea mă re-îndrăgostesc. De meserie.
Ar trebui să bag niște poze, bold-uri și italice, ca să atragă poporul internaut și să nu se plictisească și să apese pe X. Și așa-mi pasă...
sâmbătă, iulie 4
Re:Seminar
Evenimentul despre poziționare și branding de pe 2 iulie a fost relevant și redundant în același timp. Redundant în măsura în care spre sfârșit discuțiile și atacurile personale au luat locul prezentărilor pentru care venisem acolo, iar relevant pentru că cel puțin unii oameni și-au făcut treaba.
Primul speaker, Cristina Popov, a vorbit despre brand în general: ce este un brand, ce trebuie să ai în vedere atunci când vrei sa-l creezi, cui se adresează. O prezentare mult prea teoretică, în care mi s-a repetat ceea ce știam deja, și anume că un brand (probabil Cristina referindu-se la produsul ce urmează să devină un brand) trebuie ținut sub control și dezvoltat urmând pașii deja cunoscuți în PR (realizarea unei analize SWOT, stabilirea obiectivelor, a publicului țintă și a strategiei de comunicare, alegerea unui moment de lansare, evaluare).
Pyuric ne-a explicat cât este de important să ai inițiativă în mediul online, să comentezi și să urmărești blogurile care te interesează în mod direct, să fii abordabil și prompt și să-ți creezi un profil. Cu alte cuvinte, este vital să ai o identitate vizuală, să folosești propriul nume, nu o poreclă dată de colegii din generală, să le spui celorlalți câteva cuvinte despre tine atât pe propriul blog, cât și pe profilurile de twitter, facebook sau linkedin care vin în completarea acestuia. Probabil ceea ce mi-a plăcut cel mai mult la prezentarea ei a fost oferirea exemplului personal. Ne-a spus că este nevoie de răbdare și curaj și, dincolo de toate, de naturalețe și implicare.
Alexandru Negrea a avut - din punctul meu de vedere - prezentarea cu cel mai mare impact asupra publicului, punctând clar ce trebuie și, mai ales, ce NU trebuie să facă un blogger la evenimentele offline la care participă. Dincolo de regulile de bun simț a căror menționare nu am considerat-o neapărat necesară (gen dușul de dinaintea evenimentului, stresarea speakerilor după terminarea susținerii discursurilor sau monopolizarea discuțiilor cu alți participanți), Alexandru a spus niște lucruri extrem de folositoare despre articolele post-eveniment. Nu atât despre scrierea propriu-zisă a lor, care până la urmă depinde în cea mai mare parte de talentul și capacitatea de sintetizare a bloggerului, ci despre importanța linkurilor către participanți/speakeri și „mediatizării” articolului respectiv.
Vali Petcu a preferat să răspundă unor întrebări care au întârziat să apară. A fost condimentul evenimentului, deși uneori poate a fost prea mult. A avut, cu toate acestea, intervenții și sfaturi constructive.
Costin Cocioabă, organizatorul și moderatorul seminarului, a subliniat pe fugă succesul blogurilor de nișă bine făcute în comparație cu site-urile, oferind exemplul monden.info vs. mtv. Probabil prezentarea ar fi fost mai detaliată dacă nu ar fi fost atât de stresat de timp.
Mi-a plăcut și am învățat suficiente lucruri noi și spun asta chiar cu riscul de a mă exprima clișeic. Data viitoare sper să fie mai mult timp destinat atât prezentărilor, cât și socializării post-eveniment. Orange Concept Store n-a fost un loc tocmai prietenos.
Primul speaker, Cristina Popov, a vorbit despre brand în general: ce este un brand, ce trebuie să ai în vedere atunci când vrei sa-l creezi, cui se adresează. O prezentare mult prea teoretică, în care mi s-a repetat ceea ce știam deja, și anume că un brand (probabil Cristina referindu-se la produsul ce urmează să devină un brand) trebuie ținut sub control și dezvoltat urmând pașii deja cunoscuți în PR (realizarea unei analize SWOT, stabilirea obiectivelor, a publicului țintă și a strategiei de comunicare, alegerea unui moment de lansare, evaluare).
Pyuric ne-a explicat cât este de important să ai inițiativă în mediul online, să comentezi și să urmărești blogurile care te interesează în mod direct, să fii abordabil și prompt și să-ți creezi un profil. Cu alte cuvinte, este vital să ai o identitate vizuală, să folosești propriul nume, nu o poreclă dată de colegii din generală, să le spui celorlalți câteva cuvinte despre tine atât pe propriul blog, cât și pe profilurile de twitter, facebook sau linkedin care vin în completarea acestuia. Probabil ceea ce mi-a plăcut cel mai mult la prezentarea ei a fost oferirea exemplului personal. Ne-a spus că este nevoie de răbdare și curaj și, dincolo de toate, de naturalețe și implicare.
Alexandru Negrea a avut - din punctul meu de vedere - prezentarea cu cel mai mare impact asupra publicului, punctând clar ce trebuie și, mai ales, ce NU trebuie să facă un blogger la evenimentele offline la care participă. Dincolo de regulile de bun simț a căror menționare nu am considerat-o neapărat necesară (gen dușul de dinaintea evenimentului, stresarea speakerilor după terminarea susținerii discursurilor sau monopolizarea discuțiilor cu alți participanți), Alexandru a spus niște lucruri extrem de folositoare despre articolele post-eveniment. Nu atât despre scrierea propriu-zisă a lor, care până la urmă depinde în cea mai mare parte de talentul și capacitatea de sintetizare a bloggerului, ci despre importanța linkurilor către participanți/speakeri și „mediatizării” articolului respectiv.
Vali Petcu a preferat să răspundă unor întrebări care au întârziat să apară. A fost condimentul evenimentului, deși uneori poate a fost prea mult. A avut, cu toate acestea, intervenții și sfaturi constructive.
Costin Cocioabă, organizatorul și moderatorul seminarului, a subliniat pe fugă succesul blogurilor de nișă bine făcute în comparație cu site-urile, oferind exemplul monden.info vs. mtv. Probabil prezentarea ar fi fost mai detaliată dacă nu ar fi fost atât de stresat de timp.
Mi-a plăcut și am învățat suficiente lucruri noi și spun asta chiar cu riscul de a mă exprima clișeic. Data viitoare sper să fie mai mult timp destinat atât prezentărilor, cât și socializării post-eveniment. Orange Concept Store n-a fost un loc tocmai prietenos.
duminică, iunie 28
Deci.
Am început școala de șoferi în fascinantul oraș care m-a adoptat de vreo doi ani încoace și pe care îl urăsc două zile pe săptămână și îl iubesc trei. În celelalte două mi-e indiferent. București deci.
Ca pieton jur că nu observasem niciodată ce se întâmplă pe șosele. Cu excepția încăpățânării unor șoferi de a vedea sânge mult, oase rupte, căței făcuți grămadă, cioburi și table îndoite. Neacordarea priorității și accidente deci. În rest știam că se merge ziua puțin mai tare decât ar trebui, noaptea mai mult.
Însă din spatele volanului unei mașini cu un semn mare și galben pe care scrie cu majuscule ȘCOALĂ lucrurile se văd cu totul altfel. Spre exemplu, am observat că nimeni, dar nimeni nu merge cu viteza legala sau maximum cu 10 km/h mai mult. De la băbuța cu permanent ce conduce o Dacie 1310 la șmecherul gelat cu BMW tunat.
Asta duce inevitabil la cea de-a doua chestie pe care am remarcat-o. Nimeni nu are răbdare să aștepte în spatele unei mașini care merge regulamentar. Cu 50 adică. Nici măcar duminica la 10 dimineața. Claxonează până sunt siguri că au trezit toate păsărelele din copaci și pe toți cei care încă se mai întind pe sub pături, apoi recurg la planul de urgență. Depășitul pe linia de tramvai sau pe linie continuă.
La primul curs de legislație, pe lângă multe baliverne și glumițe comuniste, pseudo-profesorul ne-a spus că în România se fură până și semnele de circulație care apoi sunt vândute la fier vechi pentru câțiva lei bucata. Cred ca cine s-a apucat să vândă semnele furate din Bucurtești a făcut zeci de milioane. Stopul la intersecțiile nesemaforizate, indicatoarele ce te anunță că ai prioritate sau, dimpotrivă, că trebuie s-o acorzi altora sunt la fel de rare ca Tyran(n)osaurus Rex. Deci au dispărut cu desăvârșire.
Așa că pentru a ști dacă trebui s-o ții înainte fără stres trebuie să ții cont de mărimea drumului și să te uiți în stânga și-n dreapta pe la alte intersecții, sperând să găsești totuși un semn care a scăpat de ochiul agil al vânzătorului de fier vechi.
Ca pieton jur că nu observasem niciodată ce se întâmplă pe șosele. Cu excepția încăpățânării unor șoferi de a vedea sânge mult, oase rupte, căței făcuți grămadă, cioburi și table îndoite. Neacordarea priorității și accidente deci. În rest știam că se merge ziua puțin mai tare decât ar trebui, noaptea mai mult.
Însă din spatele volanului unei mașini cu un semn mare și galben pe care scrie cu majuscule ȘCOALĂ lucrurile se văd cu totul altfel. Spre exemplu, am observat că nimeni, dar nimeni nu merge cu viteza legala sau maximum cu 10 km/h mai mult. De la băbuța cu permanent ce conduce o Dacie 1310 la șmecherul gelat cu BMW tunat.
Asta duce inevitabil la cea de-a doua chestie pe care am remarcat-o. Nimeni nu are răbdare să aștepte în spatele unei mașini care merge regulamentar. Cu 50 adică. Nici măcar duminica la 10 dimineața. Claxonează până sunt siguri că au trezit toate păsărelele din copaci și pe toți cei care încă se mai întind pe sub pături, apoi recurg la planul de urgență. Depășitul pe linia de tramvai sau pe linie continuă.
La primul curs de legislație, pe lângă multe baliverne și glumițe comuniste, pseudo-profesorul ne-a spus că în România se fură până și semnele de circulație care apoi sunt vândute la fier vechi pentru câțiva lei bucata. Cred ca cine s-a apucat să vândă semnele furate din Bucurtești a făcut zeci de milioane. Stopul la intersecțiile nesemaforizate, indicatoarele ce te anunță că ai prioritate sau, dimpotrivă, că trebuie s-o acorzi altora sunt la fel de rare ca Tyran(n)osaurus Rex. Deci au dispărut cu desăvârșire.
Așa că pentru a ști dacă trebui s-o ții înainte fără stres trebuie să ții cont de mărimea drumului și să te uiți în stânga și-n dreapta pe la alte intersecții, sperând să găsești totuși un semn care a scăpat de ochiul agil al vânzătorului de fier vechi.
luni, iunie 15
*
De-a lungul anilor de adolescență au existat personaje care exercitau asupra mea o inexplicabilă fascinație. Era mai mult decât o stare care mă făcea să mă împiedic de fiecare dată când treceau pe lângă mine și să fiu complet incoerentă cel puțin cinci minute după respectiva intersectare, însă nu era nici pe departe genul de obsesie datorită căreia să ajung să vânez și să-mi însușesc chiștocul aruncat la întâmplare pe jos de subiectul în cauză.
O dată ce am depășit perioada nefastă și am împlinit 18 ani, am reușit să trec și peste manifestările puerile și să mă comport matur. Adică să nu mai stau să mă întreb dacă m-a observat sau dacă știe cum mă cheamă, ci să mă asigur că este perfect conștient de existența mea. Dacă pentru un timp atitudinea asta serioasă a unui om copt la minte a funcționat și a reușit cu succes să suplinească „auzi, Oana, crezi că îi place de mine?”, de vreo câteva luni mă simt pusă din nou în aceleași situații jenante cu care aveam de-a face acum câțiva ani.
Spațiul în care se desfășoară acțiunea nu mai este curtea școlii sau un oraș cu un centru de dimensiunea parcului din spatele blocului, ci un București larger than life, deci șansele de a-mi rupe dinții din față ar fi trebuit să fie mai mici decât erau atunci când locuiam în urbea în care Nichita Stănescu și-a ras sprânceana. Fals. Exact când mă aștept mai puțin și de obicei la vreo două-trei zile după ce îmi iese câte un coș din cauza poluării, mă trezesc față în față cu eroul. El zâmbește larg și flutură mâna, eu rămân blocată și bâigui un „hello” neconvingător . Problema și mai mare este că de fiecare dată minunea se află pe fugă și, prin urmare, nici dacă aș vrea nu aș putea să fiu bărbată și să-i spun vreo două.
Deci sufăr de o formă dubioasă de retardare. Somebody put me out of my misery.
O dată ce am depășit perioada nefastă și am împlinit 18 ani, am reușit să trec și peste manifestările puerile și să mă comport matur. Adică să nu mai stau să mă întreb dacă m-a observat sau dacă știe cum mă cheamă, ci să mă asigur că este perfect conștient de existența mea. Dacă pentru un timp atitudinea asta serioasă a unui om copt la minte a funcționat și a reușit cu succes să suplinească „auzi, Oana, crezi că îi place de mine?”, de vreo câteva luni mă simt pusă din nou în aceleași situații jenante cu care aveam de-a face acum câțiva ani.
Spațiul în care se desfășoară acțiunea nu mai este curtea școlii sau un oraș cu un centru de dimensiunea parcului din spatele blocului, ci un București larger than life, deci șansele de a-mi rupe dinții din față ar fi trebuit să fie mai mici decât erau atunci când locuiam în urbea în care Nichita Stănescu și-a ras sprânceana. Fals. Exact când mă aștept mai puțin și de obicei la vreo două-trei zile după ce îmi iese câte un coș din cauza poluării, mă trezesc față în față cu eroul. El zâmbește larg și flutură mâna, eu rămân blocată și bâigui un „hello” neconvingător . Problema și mai mare este că de fiecare dată minunea se află pe fugă și, prin urmare, nici dacă aș vrea nu aș putea să fiu bărbată și să-i spun vreo două.
Deci sufăr de o formă dubioasă de retardare. Somebody put me out of my misery.
marţi, iunie 9
BlogTrip
Vreau să merg în excursie în Oradea, însă eu aleg mașinile după culoare și nu știu să instalez un windows. Drept urmare, mașina mea va fi neagră, laptopul va avea în continuare Vista până când cineva îmi va instala o altă versiune mai puțin cauzatoare de nervi și țipete în mijlocul nopții, iar eu mai am o singură șansă de a pleca într-o vacanță fără să plătesc transportul. Să scriu deci despre cum am făcut cunoștință cu internetul, încercând să evit pe cât posibil structura unei compuneri de clasa a patra.
***
Eu am fost privilegiată. Am avut calculator acasă și internet de îndată ce Connexul a decis că e timpul să profite și să inventeze xnet-ul. Țin minte că era aproape la fel de enervant ca Windows Vista acum și că dacă voiai să te conectezi pe la 22 trebuia să începi cu rugăciunile de pe la 21. Nu frecventam internet cafe-urile decât atunci când chiuleam de la biologie sau când sor-mea se juca Chicken Invaders sau Prince of Persia.
mIRC-ul era pe atunci ceea ce sunt acum yahoo messenger-ul, facebook-ul și hi5-ul laolaltă. Adică singura modalitate de a interacționa cu oameni pe care nu-i cunoșteai și cu care ai fi putut avea ceva în comun. „Asl pls” a făcut furori la fel cum a făcut și vreo 5 ani mai târziu deja-clasicul „lol”. Download-urile cu 5kb/s erau semne că Dumnezeu există și facturile de telefon erau semne că poate uneori nu trebuie să-i ceri atâtea dovezi.
Când ajunsesem și eu în final să fiu operator pe niște canale mai șmechere s-a dus moda mIRC-ului și a apărut ca metodă de socializare Y!m, care, din păcate, nu-mi dădea posibilitatea să-i dau pe alții afară dintr-un chat room pentru că nu-mi plăceau mie nickname-urile lor. M-am adaptat și am spus „bă, mi-a părut bine, dar trebuie să plec” programului care pentru mine era sinonim cu internetul.
Odată cu messengerul am descoperit că mai există și alte site-uri în afară de k.ro pe care îmi pot face adresă de mail, că viteza creștea la fel de repede ca rata inflației, că Moș Crăciun poate aduce nu numai pijamale și caramele, ci și webcamuri și căști, că de pe net pot lua filme și, la fel de bine, viruși.
A urmat apoi o perioadă oarecum stagnantă, lipsită de invenții majore care să-mi dea peste cap existența liniștită. Mă jucam pe miniclip.com, ascultam melodii trase de pe net, căutam formații mișto pe myspace și mă minunam de google. Mi-am făcut apoi blog, după câteva luni cont de twitter și last.fm. Acum deja mă plictisesc și mă întreb what's next.
***
Eu am fost privilegiată. Am avut calculator acasă și internet de îndată ce Connexul a decis că e timpul să profite și să inventeze xnet-ul. Țin minte că era aproape la fel de enervant ca Windows Vista acum și că dacă voiai să te conectezi pe la 22 trebuia să începi cu rugăciunile de pe la 21. Nu frecventam internet cafe-urile decât atunci când chiuleam de la biologie sau când sor-mea se juca Chicken Invaders sau Prince of Persia.
mIRC-ul era pe atunci ceea ce sunt acum yahoo messenger-ul, facebook-ul și hi5-ul laolaltă. Adică singura modalitate de a interacționa cu oameni pe care nu-i cunoșteai și cu care ai fi putut avea ceva în comun. „Asl pls” a făcut furori la fel cum a făcut și vreo 5 ani mai târziu deja-clasicul „lol”. Download-urile cu 5kb/s erau semne că Dumnezeu există și facturile de telefon erau semne că poate uneori nu trebuie să-i ceri atâtea dovezi.
Când ajunsesem și eu în final să fiu operator pe niște canale mai șmechere s-a dus moda mIRC-ului și a apărut ca metodă de socializare Y!m, care, din păcate, nu-mi dădea posibilitatea să-i dau pe alții afară dintr-un chat room pentru că nu-mi plăceau mie nickname-urile lor. M-am adaptat și am spus „bă, mi-a părut bine, dar trebuie să plec” programului care pentru mine era sinonim cu internetul.
Odată cu messengerul am descoperit că mai există și alte site-uri în afară de k.ro pe care îmi pot face adresă de mail, că viteza creștea la fel de repede ca rata inflației, că Moș Crăciun poate aduce nu numai pijamale și caramele, ci și webcamuri și căști, că de pe net pot lua filme și, la fel de bine, viruși.
A urmat apoi o perioadă oarecum stagnantă, lipsită de invenții majore care să-mi dea peste cap existența liniștită. Mă jucam pe miniclip.com, ascultam melodii trase de pe net, căutam formații mișto pe myspace și mă minunam de google. Mi-am făcut apoi blog, după câteva luni cont de twitter și last.fm. Acum deja mă plictisesc și mă întreb what's next.
duminică, iunie 7
On diplomacy
Diplomatul nu este numai o prăjitură. Sau un anonim care în urma unui lung proces academic a obținut o diplomă. Sau un X sau Y numit într-o țară străină pentru a trata în numele statului pe care îl reprezintă. Există și un alt sens, vag cunoscut pe plaiurile mioritice chiar și de către icșii sau igrecii menționați anterior.
Un diplomat este o persoană suficient de abilă, educată și pe fază încât să știe să se comporte în orice situație. Adică să știe să nu înjure în română niște străini care stau de ceva timp pe la noi prin țară și care, complet accidental, s-ar putea să-i frigă o minge în gură. Sau să știe să nu dea vina pe soare sau pe direcția vântului pentru neputințele lui, pentru că alții s-ar putea să-și dea seama cât de inapt e tocmai pentru că invocă așa motive stupide.
Deși trăiesc într-o țară în care toți sunt conștienți de rahatul în care ne afundăm din ce în ce mai mult, mie îmi plăcea să cred că de fapt e un sortiment de ciocolată super-special care se găsește numai la noi și care, odată descoperit, va fi mai ceva decât gazul rușilor. Nu. Prost. Nu știu dacă de vină sunt măselele de minte sau contactul cu oameni din categorii pe care eu le idolatrizam si care acum au căzut în dizgrație, dar cert e că a început să-mi miroasă și mie.
Și asta pentru că puțini sunt cei care ajung acolo unde sunt pentru că merită și nu pentru că tata are hotel de lux și bani să-mi cumpere mie și celor care mă plac mașini care știu să faca și cartofi prăjiți. Puțini sunt cei care atunci când știu că greșesc își cer scuze sau își pleacă umil capul și nu fac scandal și dau vina pe alții pentru propriile greșeli.
Un diplomat este o persoană suficient de abilă, educată și pe fază încât să știe să se comporte în orice situație. Adică să știe să nu înjure în română niște străini care stau de ceva timp pe la noi prin țară și care, complet accidental, s-ar putea să-i frigă o minge în gură. Sau să știe să nu dea vina pe soare sau pe direcția vântului pentru neputințele lui, pentru că alții s-ar putea să-și dea seama cât de inapt e tocmai pentru că invocă așa motive stupide.
Deși trăiesc într-o țară în care toți sunt conștienți de rahatul în care ne afundăm din ce în ce mai mult, mie îmi plăcea să cred că de fapt e un sortiment de ciocolată super-special care se găsește numai la noi și care, odată descoperit, va fi mai ceva decât gazul rușilor. Nu. Prost. Nu știu dacă de vină sunt măselele de minte sau contactul cu oameni din categorii pe care eu le idolatrizam si care acum au căzut în dizgrație, dar cert e că a început să-mi miroasă și mie.
Și asta pentru că puțini sunt cei care ajung acolo unde sunt pentru că merită și nu pentru că tata are hotel de lux și bani să-mi cumpere mie și celor care mă plac mașini care știu să faca și cartofi prăjiți. Puțini sunt cei care atunci când știu că greșesc își cer scuze sau își pleacă umil capul și nu fac scandal și dau vina pe alții pentru propriile greșeli.
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)
Postări
