În evoluția oricărei relații de tipul ne-am văzut-ne-am plăcut-ce rămâne de făcut există două momente cruciale. Primul, generic denumit hai să ne cunoaștem mai bine , descrie în cuvinte destul de multe și inutile motivele despărțirii de ex, precum și o amplă caracterizare a respectivei persoane, de la stil de conducere la defecte, de la performanțe sexuale la animale de casă. În funcție de circumstanțe, acesta poate include și mărturisiri de tipul „bă, știi, eu încă țin la ea/el” sau, mai grav, „nu știu dacă aș putea să spun nu dacă ar vrea să ne împăcăm”.
Al doilea moment esențial survine, de regulă, după intense întâlniri în scopuri ocazional amicale, ieșiri în grup la suc sau vizite la domiciliul părinților uneia din părțile implicate și se concretizează în necesitatea purtării Discuției. Adică partea extrem de jenantă și dificilă în care cel cu perechea mai mare de cojones îl întreabă pe celălalt încotro se îndreaptă relația mixtă pe care au avut-o până atunci. Brusc e nevoie de o definire mai clară a naturii legăturii.
*
Ei bine, nu știu ce-am mâncat când eram mică (sau, mai bine spus, știu cu siguranță ce nu am mâncat), că momentul hai să vorbim despre foști nu decurge niciodată conform așteptărilor și niciodată nu scap de umbra fostei prietene. Fie că este vorba de tipe care seamănă leit cu mine, de moldovence cu țâțe (mai) mari sau cu persoane aparent perfecte cu care respectivii au fost un număr considerabil de ani, există întotdeauna scheletul din dulap care nu poate fi îngropat sau fantoma din pod care când crezi că totul merge perfect decide să-ți facă o vizită.
Fiind o persoană care supra-gândește și supra-interpretează, inițiativa Discuției este adeseori luată de mine și deși eu sunt întotdeauna cea confuză care vrea să știe sau să fie sigură, amânarea de frica răspunsului este cea mai des adoptată soluție.
*
Fetele nu știu ce vor.
joi, decembrie 10
vineri, noiembrie 27
Greșeli
Mi se întâmplă tot mai des să vreau să mă dau cu capul de pereți gândindu-mă la greșelile incredibil de stupide pe care le comit din simplul motiv că în momentul respectiv nu am nimic mai bun făcut. Ceva la modul „dacă totul merge atât de bine între noi și tot stăm atât de relaxați și apropiați pe canapea, de ce să nu te mușc eu de burtă și tu să te enervezi, să pleci și să nu mai vorbești cu mine?”
Ironia maximă este că treburile astea se întâmplă numai cu persoanele de care ajunge să îți pese și numai atunci când ești convins că nimic nu poate merge rău. Un fel de felie de pâine unsă cu unt și covor proaspăt spălat. Nu te crezi atât de prost/neatent încât să o scapi pe jos, iar atunci când deja o vezi picând te gândești că nu ești atât de ghinionist încât să aterizeze cu partea unsă pe minunea de covor. Și ajungi cu peria în mână, în patru labe, frecând pata și rugându-te ca untul să nu aibă câtă grăsime scrie pe pachet.
Cred că mă atașez prea repede de oameni.
Ironia maximă este că treburile astea se întâmplă numai cu persoanele de care ajunge să îți pese și numai atunci când ești convins că nimic nu poate merge rău. Un fel de felie de pâine unsă cu unt și covor proaspăt spălat. Nu te crezi atât de prost/neatent încât să o scapi pe jos, iar atunci când deja o vezi picând te gândești că nu ești atât de ghinionist încât să aterizeze cu partea unsă pe minunea de covor. Și ajungi cu peria în mână, în patru labe, frecând pata și rugându-te ca untul să nu aibă câtă grăsime scrie pe pachet.
Cred că mă atașez prea repede de oameni.
miercuri, noiembrie 25
Trăiesc!
N-am stat degeaba. Începusem să scriu vreo trei articole pe care le-am abandonat în punctul critic de 10 rânduri. Am observat că orice text ce se apropie de jumătate de pagină îmi creează un blocaj mental peste care nu pot trece. Și chiar dacă aș reuși să scriu și rândul 11-12-13-25 probabil la final m-aș simți redundantă și aș sterge tot.
Toamna asta are efecte devastatoare asupra mea. Dupa happy-happy-joy-joy-ul caracteristic verii, lunile de toamnă parcă vin însoțite de o găleată de apă rece care mi se varsă în cap (și nu, nu mă refer la ploaie) și îmi taie cheful. De scris, de citit, de plimbări, de școală, de licență, de criticat, de observat, de muzică și de orice alte activități constructive. Așa că stau și vegetez, eventual mă uit la filme stupide și ascult muzică de mtv și aștept un soi de inspirație divină sau luminiță care să-mi dea o pereche de palme și să mă scoată din inerție.
Am două noi pasiuni: condusul și araba. Prima este serios restricționată de o problemă despre care auzeam vorbindu-se foarte des, dar pe care nu am conștientizat-o până acum vreo două săptămâni: lipsa locurilor de parcare în centrul Bucureștiului. Așa că prefer să-mi exersez abilitățile șoferistice (cred că tocmai am inventat un cuvânt) pe București-Bușteni-Plopu-Nisipoasa-București sau pe Șerban Vodă-Magheru-Catargiu-Calea Victoriei-Brâncoveanu, fără a opri decât atunci când știu că găsesc paznici sau portari cu sensibilități pentru blonde cu ochelari de soare și mămăligi în geam. Cea de-a doua pasiune, care până nu de mult era în stadiul de „mamă, ce mi-ar plăcea să plec într-o țară arabă”, s-a concretizat în șerpișori ce prind viață pe marginile foilor pe care le scriu la cursuri.
Dacă luminița sau inspirația întârzie să apară mă simt nevoită să mă iau singură la palme, pentru a putea începe să scriu cu consecvență pe blogul pe care îl iubeam pe la începutul anului și să citesc zecile de cărți și articole care mă așteaptă cuminți de vreo câteva luni.
Toamna asta are efecte devastatoare asupra mea. Dupa happy-happy-joy-joy-ul caracteristic verii, lunile de toamnă parcă vin însoțite de o găleată de apă rece care mi se varsă în cap (și nu, nu mă refer la ploaie) și îmi taie cheful. De scris, de citit, de plimbări, de școală, de licență, de criticat, de observat, de muzică și de orice alte activități constructive. Așa că stau și vegetez, eventual mă uit la filme stupide și ascult muzică de mtv și aștept un soi de inspirație divină sau luminiță care să-mi dea o pereche de palme și să mă scoată din inerție.
Am două noi pasiuni: condusul și araba. Prima este serios restricționată de o problemă despre care auzeam vorbindu-se foarte des, dar pe care nu am conștientizat-o până acum vreo două săptămâni: lipsa locurilor de parcare în centrul Bucureștiului. Așa că prefer să-mi exersez abilitățile șoferistice (cred că tocmai am inventat un cuvânt) pe București-Bușteni-Plopu-Nisipoasa-București sau pe Șerban Vodă-Magheru-Catargiu-Calea Victoriei-Brâncoveanu, fără a opri decât atunci când știu că găsesc paznici sau portari cu sensibilități pentru blonde cu ochelari de soare și mămăligi în geam. Cea de-a doua pasiune, care până nu de mult era în stadiul de „mamă, ce mi-ar plăcea să plec într-o țară arabă”, s-a concretizat în șerpișori ce prind viață pe marginile foilor pe care le scriu la cursuri.
Dacă luminița sau inspirația întârzie să apară mă simt nevoită să mă iau singură la palme, pentru a putea începe să scriu cu consecvență pe blogul pe care îl iubeam pe la începutul anului și să citesc zecile de cărți și articole care mă așteaptă cuminți de vreo câteva luni.
sâmbătă, septembrie 12
Back in Business
La cererea fanilor am revenit.
Să fiu sinceră, de vreo două luni încoace, cam de când am luat o porție sănătoasă și greu digerabilă din adevăratul București și lecții de la adevărații bucureșteni (a se citi de când mi s-au stricat căștile la ipod și am început să mă uit cu atenție în jur și ascult discuțiile savuroase din mijloacele de transport în comun), mi se pare că orice aș scrie sau orice aș spune - despre mine sau despre alții - ar fi complet redundant. Fix degeaba. Așa că am abandonat blogul și contul de twitter și am preferat să petrec timpul citind codul de legislație rutieră, codul de procedură penală sau să mă dedic unor activități aproape la fel de tâmpite ca aruncatul cartofilor de pe balcon în capul trecătorilor grăbiți.
***
Școala de șoferi pe care o pomeneam prin iunie a fost între timp terminată și părinții mei, a căror dorință de a mă vedea conducând este cu mult mai mare decât mi-aș fi imaginat vreodată, au decis că o zi frumoasă de toamnă este momentul potrivit pentru a merge la o scurtă plimbare pe Valea Doftanei, unde, spre marea noastră surprindere și oroare, a avut loc astăzi cel de-al cinșpelea congres al asociației române a iubitorilor de mici și muzică populară. Adică Festivalul Cașcavelei (un fel de brânză afumată), eveniment binecuvântat de înalta și distinsa prezență a președintelui Băsescu, care, însoțit de nevastă și vreo două duzini de spp-iști, nu putea să rateze oportunitatea unei binemeritate și îndelung-așteptate băi de mulțime.
Dacă stomacul meu - sensibil de altfel - a reușit cu greu să treacă peste mirosurile grele de pastramă, mici, bere, floricele cu caramel, vată pe băț, colaci ungurești și alte felurite bucate nelipsite de la nicio manifestare culturalo-câmpenească, la vederea mulțimii de bivoli cu treninguri Adibas și tălăngi de aur înghesuindu-se în jurul unui personaj mic și stafidit, care îi îndemna să trăiască bine, stomacul meu a decis că e prea mult și a spus stop joc.
Incidentul intersectării cu un clasic în viață, precum și întâmplările ce au survenit după urcarea prematură a acestuia în mașina cu girofar și, implicit, părăsirea unui public încă avid de poze, mâini strânse cu fermitate și pupici umezi pe ambii obraji, m-au făcut să-mi re-evaluez poziția cu privire la oamenii care decid să părăsească țară și să purceadă în căutarea Tărâmului-unde-câinii-umblă-cu-covrigi-în-coadă.
Vreau să plec, să scap de tractoriștii cu patru clase care se iau la bătaie pentru că nu se înțeleg care dintre ei a dat primul mâna cu Băsescu. Vreau să nu mai văd tricouri negre lucioase cu dragoni mari și aurii pe piept decât în niște visuri/vise proaste din care să mă pot trezi, sechele ale unor vremuri și ale unei lumi în care prostul gust era ridicat la rang de artă. Vreau să nu mai fiu hărțuită de cocalari care nu știu că gelul de păr se folosește cu moderație înspre deloc și că de vreo câțiva ani buni beneficiem de o uimitoare invenție, așa-numitele căști, care se conectează la telefonul cu sau fără Swarovski în dotare, pentru a nu împărtăși cu colegii de metrou/autobuz ultima manea a lui Salam Săsesc.
Să fiu sinceră, de vreo două luni încoace, cam de când am luat o porție sănătoasă și greu digerabilă din adevăratul București și lecții de la adevărații bucureșteni (a se citi de când mi s-au stricat căștile la ipod și am început să mă uit cu atenție în jur și ascult discuțiile savuroase din mijloacele de transport în comun), mi se pare că orice aș scrie sau orice aș spune - despre mine sau despre alții - ar fi complet redundant. Fix degeaba. Așa că am abandonat blogul și contul de twitter și am preferat să petrec timpul citind codul de legislație rutieră, codul de procedură penală sau să mă dedic unor activități aproape la fel de tâmpite ca aruncatul cartofilor de pe balcon în capul trecătorilor grăbiți.
***
Școala de șoferi pe care o pomeneam prin iunie a fost între timp terminată și părinții mei, a căror dorință de a mă vedea conducând este cu mult mai mare decât mi-aș fi imaginat vreodată, au decis că o zi frumoasă de toamnă este momentul potrivit pentru a merge la o scurtă plimbare pe Valea Doftanei, unde, spre marea noastră surprindere și oroare, a avut loc astăzi cel de-al cinșpelea congres al asociației române a iubitorilor de mici și muzică populară. Adică Festivalul Cașcavelei (un fel de brânză afumată), eveniment binecuvântat de înalta și distinsa prezență a președintelui Băsescu, care, însoțit de nevastă și vreo două duzini de spp-iști, nu putea să rateze oportunitatea unei binemeritate și îndelung-așteptate băi de mulțime.
Dacă stomacul meu - sensibil de altfel - a reușit cu greu să treacă peste mirosurile grele de pastramă, mici, bere, floricele cu caramel, vată pe băț, colaci ungurești și alte felurite bucate nelipsite de la nicio manifestare culturalo-câmpenească, la vederea mulțimii de bivoli cu treninguri Adibas și tălăngi de aur înghesuindu-se în jurul unui personaj mic și stafidit, care îi îndemna să trăiască bine, stomacul meu a decis că e prea mult și a spus stop joc.
Incidentul intersectării cu un clasic în viață, precum și întâmplările ce au survenit după urcarea prematură a acestuia în mașina cu girofar și, implicit, părăsirea unui public încă avid de poze, mâini strânse cu fermitate și pupici umezi pe ambii obraji, m-au făcut să-mi re-evaluez poziția cu privire la oamenii care decid să părăsească țară și să purceadă în căutarea Tărâmului-unde-câinii-umblă-cu-covrigi-în-coadă.
Vreau să plec, să scap de tractoriștii cu patru clase care se iau la bătaie pentru că nu se înțeleg care dintre ei a dat primul mâna cu Băsescu. Vreau să nu mai văd tricouri negre lucioase cu dragoni mari și aurii pe piept decât în niște visuri/vise proaste din care să mă pot trezi, sechele ale unor vremuri și ale unei lumi în care prostul gust era ridicat la rang de artă. Vreau să nu mai fiu hărțuită de cocalari care nu știu că gelul de păr se folosește cu moderație înspre deloc și că de vreo câțiva ani buni beneficiem de o uimitoare invenție, așa-numitele căști, care se conectează la telefonul cu sau fără Swarovski în dotare, pentru a nu împărtăși cu colegii de metrou/autobuz ultima manea a lui Salam Săsesc.
vineri, iulie 24
Random
Situațiile cele mai ciudate sunt atunci când oamenii pe care nu i-am mai vazut de ani, zile sau săptămâni mă întreabă ce-am mai făcut în ultimul timp. Și sunt multe și nu știu de unde să încep, așa că îmi bag picioarele și tac. La fel ca Nichita Stanescu. Numai că el se apropia de pietre.
Incepusem sa-mi fac probleme ca nu pot discuta despre un singur subiect fara sa fac zeci si sute de paranteze, fara sa-mi pierd ideea si sa ajung de cele mai multe ori sa vorbesc despre caramele, in conditiile in care totul pornise de la paduri. E un fel de memorie involuntara care navaleste in biroul ratiunii, o impinge de pe scaun si preia controlul. Cam ca la Proust asa.
Vai, ce de referinte literare. Ma intreb cati Ioni, Gheorghi (un Gheorghe - doi Gheorghi), Vasili (idem Gheorghe) care umbla liberi pe strazile Romaniei stiu ca Nichita Stanescu nu e numele din buletin al vreunei specii de balena exhibitionista.
ProTV-ul distruge obisnuinte. Scrisul cu diacritice adica. Și orice speranță că un articol cu fraze care conțin mai mult 10 cuvinte poate fi vreodată citit și înțeles de oamenii pentru care cratima este probabil vreo fosilă sau vreo nouă substanță folosită în șampon să-ți facă parul să lucească și Michael Jackson RIP te vom iubi forever.
Sunt o ființă cel puțin vulnerabilă, total ne-insensibilă, fix cum nu cred unii și cred că aș da din coadă dacă aș avea. Dar m-am tuns, așa că pot da imaginar. Din coadă.
Cică mai bine m-aș orienta înspre scris decât înspre piar (adicătelea relații publice). Eu mă gândeam să mă las de facultate și să mă fac astronaut. Când am văzut că trebuie să-mi iau sânge și să mă învârt într-o mașinărie cam ca un mixer fără să vomit am zis că un an nu mai e așa mult și că poate până termin facultatea mă re-îndrăgostesc. De meserie.
Ar trebui să bag niște poze, bold-uri și italice, ca să atragă poporul internaut și să nu se plictisească și să apese pe X. Și așa-mi pasă...
Incepusem sa-mi fac probleme ca nu pot discuta despre un singur subiect fara sa fac zeci si sute de paranteze, fara sa-mi pierd ideea si sa ajung de cele mai multe ori sa vorbesc despre caramele, in conditiile in care totul pornise de la paduri. E un fel de memorie involuntara care navaleste in biroul ratiunii, o impinge de pe scaun si preia controlul. Cam ca la Proust asa.
Vai, ce de referinte literare. Ma intreb cati Ioni, Gheorghi (un Gheorghe - doi Gheorghi), Vasili (idem Gheorghe) care umbla liberi pe strazile Romaniei stiu ca Nichita Stanescu nu e numele din buletin al vreunei specii de balena exhibitionista.
ProTV-ul distruge obisnuinte. Scrisul cu diacritice adica. Și orice speranță că un articol cu fraze care conțin mai mult 10 cuvinte poate fi vreodată citit și înțeles de oamenii pentru care cratima este probabil vreo fosilă sau vreo nouă substanță folosită în șampon să-ți facă parul să lucească și Michael Jackson RIP te vom iubi forever.
Sunt o ființă cel puțin vulnerabilă, total ne-insensibilă, fix cum nu cred unii și cred că aș da din coadă dacă aș avea. Dar m-am tuns, așa că pot da imaginar. Din coadă.
Cică mai bine m-aș orienta înspre scris decât înspre piar (adicătelea relații publice). Eu mă gândeam să mă las de facultate și să mă fac astronaut. Când am văzut că trebuie să-mi iau sânge și să mă învârt într-o mașinărie cam ca un mixer fără să vomit am zis că un an nu mai e așa mult și că poate până termin facultatea mă re-îndrăgostesc. De meserie.
Ar trebui să bag niște poze, bold-uri și italice, ca să atragă poporul internaut și să nu se plictisească și să apese pe X. Și așa-mi pasă...
sâmbătă, iulie 4
Re:Seminar
Evenimentul despre poziționare și branding de pe 2 iulie a fost relevant și redundant în același timp. Redundant în măsura în care spre sfârșit discuțiile și atacurile personale au luat locul prezentărilor pentru care venisem acolo, iar relevant pentru că cel puțin unii oameni și-au făcut treaba.
Primul speaker, Cristina Popov, a vorbit despre brand în general: ce este un brand, ce trebuie să ai în vedere atunci când vrei sa-l creezi, cui se adresează. O prezentare mult prea teoretică, în care mi s-a repetat ceea ce știam deja, și anume că un brand (probabil Cristina referindu-se la produsul ce urmează să devină un brand) trebuie ținut sub control și dezvoltat urmând pașii deja cunoscuți în PR (realizarea unei analize SWOT, stabilirea obiectivelor, a publicului țintă și a strategiei de comunicare, alegerea unui moment de lansare, evaluare).
Pyuric ne-a explicat cât este de important să ai inițiativă în mediul online, să comentezi și să urmărești blogurile care te interesează în mod direct, să fii abordabil și prompt și să-ți creezi un profil. Cu alte cuvinte, este vital să ai o identitate vizuală, să folosești propriul nume, nu o poreclă dată de colegii din generală, să le spui celorlalți câteva cuvinte despre tine atât pe propriul blog, cât și pe profilurile de twitter, facebook sau linkedin care vin în completarea acestuia. Probabil ceea ce mi-a plăcut cel mai mult la prezentarea ei a fost oferirea exemplului personal. Ne-a spus că este nevoie de răbdare și curaj și, dincolo de toate, de naturalețe și implicare.
Alexandru Negrea a avut - din punctul meu de vedere - prezentarea cu cel mai mare impact asupra publicului, punctând clar ce trebuie și, mai ales, ce NU trebuie să facă un blogger la evenimentele offline la care participă. Dincolo de regulile de bun simț a căror menționare nu am considerat-o neapărat necesară (gen dușul de dinaintea evenimentului, stresarea speakerilor după terminarea susținerii discursurilor sau monopolizarea discuțiilor cu alți participanți), Alexandru a spus niște lucruri extrem de folositoare despre articolele post-eveniment. Nu atât despre scrierea propriu-zisă a lor, care până la urmă depinde în cea mai mare parte de talentul și capacitatea de sintetizare a bloggerului, ci despre importanța linkurilor către participanți/speakeri și „mediatizării” articolului respectiv.
Vali Petcu a preferat să răspundă unor întrebări care au întârziat să apară. A fost condimentul evenimentului, deși uneori poate a fost prea mult. A avut, cu toate acestea, intervenții și sfaturi constructive.
Costin Cocioabă, organizatorul și moderatorul seminarului, a subliniat pe fugă succesul blogurilor de nișă bine făcute în comparație cu site-urile, oferind exemplul monden.info vs. mtv. Probabil prezentarea ar fi fost mai detaliată dacă nu ar fi fost atât de stresat de timp.
Mi-a plăcut și am învățat suficiente lucruri noi și spun asta chiar cu riscul de a mă exprima clișeic. Data viitoare sper să fie mai mult timp destinat atât prezentărilor, cât și socializării post-eveniment. Orange Concept Store n-a fost un loc tocmai prietenos.
Primul speaker, Cristina Popov, a vorbit despre brand în general: ce este un brand, ce trebuie să ai în vedere atunci când vrei sa-l creezi, cui se adresează. O prezentare mult prea teoretică, în care mi s-a repetat ceea ce știam deja, și anume că un brand (probabil Cristina referindu-se la produsul ce urmează să devină un brand) trebuie ținut sub control și dezvoltat urmând pașii deja cunoscuți în PR (realizarea unei analize SWOT, stabilirea obiectivelor, a publicului țintă și a strategiei de comunicare, alegerea unui moment de lansare, evaluare).
Pyuric ne-a explicat cât este de important să ai inițiativă în mediul online, să comentezi și să urmărești blogurile care te interesează în mod direct, să fii abordabil și prompt și să-ți creezi un profil. Cu alte cuvinte, este vital să ai o identitate vizuală, să folosești propriul nume, nu o poreclă dată de colegii din generală, să le spui celorlalți câteva cuvinte despre tine atât pe propriul blog, cât și pe profilurile de twitter, facebook sau linkedin care vin în completarea acestuia. Probabil ceea ce mi-a plăcut cel mai mult la prezentarea ei a fost oferirea exemplului personal. Ne-a spus că este nevoie de răbdare și curaj și, dincolo de toate, de naturalețe și implicare.
Alexandru Negrea a avut - din punctul meu de vedere - prezentarea cu cel mai mare impact asupra publicului, punctând clar ce trebuie și, mai ales, ce NU trebuie să facă un blogger la evenimentele offline la care participă. Dincolo de regulile de bun simț a căror menționare nu am considerat-o neapărat necesară (gen dușul de dinaintea evenimentului, stresarea speakerilor după terminarea susținerii discursurilor sau monopolizarea discuțiilor cu alți participanți), Alexandru a spus niște lucruri extrem de folositoare despre articolele post-eveniment. Nu atât despre scrierea propriu-zisă a lor, care până la urmă depinde în cea mai mare parte de talentul și capacitatea de sintetizare a bloggerului, ci despre importanța linkurilor către participanți/speakeri și „mediatizării” articolului respectiv.
Vali Petcu a preferat să răspundă unor întrebări care au întârziat să apară. A fost condimentul evenimentului, deși uneori poate a fost prea mult. A avut, cu toate acestea, intervenții și sfaturi constructive.
Costin Cocioabă, organizatorul și moderatorul seminarului, a subliniat pe fugă succesul blogurilor de nișă bine făcute în comparație cu site-urile, oferind exemplul monden.info vs. mtv. Probabil prezentarea ar fi fost mai detaliată dacă nu ar fi fost atât de stresat de timp.
Mi-a plăcut și am învățat suficiente lucruri noi și spun asta chiar cu riscul de a mă exprima clișeic. Data viitoare sper să fie mai mult timp destinat atât prezentărilor, cât și socializării post-eveniment. Orange Concept Store n-a fost un loc tocmai prietenos.
duminică, iunie 28
Deci.
Am început școala de șoferi în fascinantul oraș care m-a adoptat de vreo doi ani încoace și pe care îl urăsc două zile pe săptămână și îl iubesc trei. În celelalte două mi-e indiferent. București deci.
Ca pieton jur că nu observasem niciodată ce se întâmplă pe șosele. Cu excepția încăpățânării unor șoferi de a vedea sânge mult, oase rupte, căței făcuți grămadă, cioburi și table îndoite. Neacordarea priorității și accidente deci. În rest știam că se merge ziua puțin mai tare decât ar trebui, noaptea mai mult.
Însă din spatele volanului unei mașini cu un semn mare și galben pe care scrie cu majuscule ȘCOALĂ lucrurile se văd cu totul altfel. Spre exemplu, am observat că nimeni, dar nimeni nu merge cu viteza legala sau maximum cu 10 km/h mai mult. De la băbuța cu permanent ce conduce o Dacie 1310 la șmecherul gelat cu BMW tunat.
Asta duce inevitabil la cea de-a doua chestie pe care am remarcat-o. Nimeni nu are răbdare să aștepte în spatele unei mașini care merge regulamentar. Cu 50 adică. Nici măcar duminica la 10 dimineața. Claxonează până sunt siguri că au trezit toate păsărelele din copaci și pe toți cei care încă se mai întind pe sub pături, apoi recurg la planul de urgență. Depășitul pe linia de tramvai sau pe linie continuă.
La primul curs de legislație, pe lângă multe baliverne și glumițe comuniste, pseudo-profesorul ne-a spus că în România se fură până și semnele de circulație care apoi sunt vândute la fier vechi pentru câțiva lei bucata. Cred ca cine s-a apucat să vândă semnele furate din Bucurtești a făcut zeci de milioane. Stopul la intersecțiile nesemaforizate, indicatoarele ce te anunță că ai prioritate sau, dimpotrivă, că trebuie s-o acorzi altora sunt la fel de rare ca Tyran(n)osaurus Rex. Deci au dispărut cu desăvârșire.
Așa că pentru a ști dacă trebui s-o ții înainte fără stres trebuie să ții cont de mărimea drumului și să te uiți în stânga și-n dreapta pe la alte intersecții, sperând să găsești totuși un semn care a scăpat de ochiul agil al vânzătorului de fier vechi.
Ca pieton jur că nu observasem niciodată ce se întâmplă pe șosele. Cu excepția încăpățânării unor șoferi de a vedea sânge mult, oase rupte, căței făcuți grămadă, cioburi și table îndoite. Neacordarea priorității și accidente deci. În rest știam că se merge ziua puțin mai tare decât ar trebui, noaptea mai mult.
Însă din spatele volanului unei mașini cu un semn mare și galben pe care scrie cu majuscule ȘCOALĂ lucrurile se văd cu totul altfel. Spre exemplu, am observat că nimeni, dar nimeni nu merge cu viteza legala sau maximum cu 10 km/h mai mult. De la băbuța cu permanent ce conduce o Dacie 1310 la șmecherul gelat cu BMW tunat.
Asta duce inevitabil la cea de-a doua chestie pe care am remarcat-o. Nimeni nu are răbdare să aștepte în spatele unei mașini care merge regulamentar. Cu 50 adică. Nici măcar duminica la 10 dimineața. Claxonează până sunt siguri că au trezit toate păsărelele din copaci și pe toți cei care încă se mai întind pe sub pături, apoi recurg la planul de urgență. Depășitul pe linia de tramvai sau pe linie continuă.
La primul curs de legislație, pe lângă multe baliverne și glumițe comuniste, pseudo-profesorul ne-a spus că în România se fură până și semnele de circulație care apoi sunt vândute la fier vechi pentru câțiva lei bucata. Cred ca cine s-a apucat să vândă semnele furate din Bucurtești a făcut zeci de milioane. Stopul la intersecțiile nesemaforizate, indicatoarele ce te anunță că ai prioritate sau, dimpotrivă, că trebuie s-o acorzi altora sunt la fel de rare ca Tyran(n)osaurus Rex. Deci au dispărut cu desăvârșire.
Așa că pentru a ști dacă trebui s-o ții înainte fără stres trebuie să ții cont de mărimea drumului și să te uiți în stânga și-n dreapta pe la alte intersecții, sperând să găsești totuși un semn care a scăpat de ochiul agil al vânzătorului de fier vechi.
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)
Postări
